Da, am asteptat cu (putina) nerabdare Raportul Comisiei Europene privind integrarea Romaniei in UE, cum am asteptat cu (la fel de putina) nerabdare semifinala in care Steaua juca nu numai sansa de a integra fotbalul romanesc in Europa, ci si atit de recognoscibila apetenta a romanilor pentru senzational, urmata, in cazul evidentierii vreunui vector national, de aroganta, smintire si imbuibare mediatica.

Se vorbeste tot mai mult, in ultimul timp, despre o etica a lecturii si despre o moralitate prezenta in actul cunoasterii, ce presupune ca o anumita persoana nu are dreptul de a sustine o anumita interpretare sau un anumit crez in absenta unei justificari solide si suficiente. Atunci cand ne apropiem de textele sacre ale Scripturii, trebuie sa ne asumam o responsabilitate etica fata de propriile noastre judecati critice, bazate pe cele mai bune dovezi si informatii disponibile. Textul biblic ne sta la indemana insa nimeni nu ne da dreptul de a ne situa deasupra lui, intr-o pozitie de superioritate iluminista, ce ne permite sa-l modelam adesea ca pe o plastilina, propunand structuri, fraze si arcuri semantice care incearca sa adune si sa comprime in cat mai putine cuvinte, sectiuni tematice vaste si, adesea, foarte complexe din punct de vedere teologic.

In subsolul Muzeului International al Reformei din Geneva exista o caricatura sub care se afla scris:

„Ici on discute pas, on croi” (Noi nu punem intrebari, ci credem). Aplicata la disciplina, aceasta afirmatie ar suna in felul urmator: „Noi nu punem intrebari, ci ascultam”. Daca ne uitam in jur, la majoritatea parintilor si la societate in general, vom vedea ca genul de caracter care este mai apreciat la copii este cel docil, ascultator, care nu pune intrebari si care nu este incomod. Tot mai multi parinti isi disciplineaza copiii de dragul ascultarii, si nu al formarii viitoarei generatii care ne va conduce.

Scopul cu care ne disciplinam copiii si viziunea pe care o avem cu privire la formarea lor va avea o influenta decisiva asupra acestora. Daca alegem sa-i disciplinam doar din ratiuni de frustrare (copilul face prea multa galagie, prin urmare parintele il „altoieste”) sau daca facem din ascultare un scop in sine, atunci pierdem din vedere faptul ca scopul pe care-l urmareste Dumnezeu prin instruirea copiilor este ajungerea la credinta.

La inceputul lunii mai am avut ocazia extraordinara de-a vizita Geneva, orasul care la 21 mai 1536 a adoptat Reforma in unanimitate si in care Jean Calvin si-a desfasurat cea mai mare parte din activitate. Am participat la o conferinta organizata de Comunitatea Shema din Geneva, condusa de mai multi lideri importanti ai miscarii cunoscute sub numele de Emergent Church. Conferinta a fost mai degraba o conversatie in jurul a trei teme esentiale: teologia bisericii misionare, re-formarea limbajului misionar si a practicii bisericii, precum si problematica eticii crestine in secolul XXI.

Desi fiecare dintre cele trei teme ar merita o expunere serioasa, ma voi opri in acest articol asupra problematicii etice crestine. De cele mai multe ori atunci cand ne referim la etica crestina, discutia aluneca inevitabil pe panta moralitatii sexuale. Desi in mod paradoxal sexualitatea este inca un subiect tabu in foarte multe biserici, este in acelasi timp cel mai picant si cel mai frecvent intalnit subiect in disciplinarea bisericii. Interesant este ca nimeni nu pare a observa proportionalitatea inversa dintre lipsa de abordare (corecta sau stangace) a subiectului in biserica si frecventa cu care ne confruntam cu imoralitatea sexuala. Cel mult auzim predici de tipul „sa nu”; atat si nimic mai mult.