Cronicile din Narnia – Leul, Vrajitoarea si Dulapul a detronat Harry Potter si Pocalul de Foc de pe prima pozitie din box office-ul american, filmul incasind 67 de milioane de dolari in primele zile de la lansare. Pentru unii acestea sint suficiente motive pentru a se grabi sa-l vizioneze. Pentru altii este important ca filmul este o adaptare dupa romanul lui C.S. Lewis. In mijlocul unei curent cultural pop-occidental in care se inscriu spectaculoase productii precum Harry Potter si Stapinul inelelor, se mai poate contabiliza inca o pelicula care satisface gustul pentru fantasy. Unii il compara cu Stapinul inelelor, pentru altii e importanta alegoria de sorginte crestina a subiectului. Cronicile din Narnia este deja un fenomen. Presa culturala romaneasca ne ofera deja cronici despre acest film/fenomen.

In urma cu mai bine de opt ani, pe cand eram invatatoare la scoala duminicala la o grupa de copii de clasa I, le-am dat acestora un test recapitulativ din Creatie. Si cum era vorba de niste copii care abia invatau sa scrie, le-am cerut sa deseneze cele sapte zile ale creatiei. Plimbandu-ma printre randuri ca sa vad daca toti copiii au inteles sarcina pe care o aveau de realizat, am observat ca o fetita a desenat la ziua a saptea un barbat care statea pe fotoliu si care parea sa aiba ceva in mana, asa ca am intrebat-o:

− Ce ai desenat acolo?
− Pai, pe Dumnezeu care se odihneste si citeste ziarul.

Poate ati avut, ca si copii, experienta de a lua o nota mica sau a face o „boacana” prin casa si a fi in asteptarea parintilor care, mai devreme sau mai tarziu, vor afla. V-ati fi dorit orice: sa va bata, sa va interzica sa va uitati la televizor pentru o saptamana, sa nu va dea ciocolata, dar sa nu inceapa sa va spuna cat de grav este ce ati facut, sa va faca morala si, poate, sa va umileasca. O parte din aceasta teama a copilului se datoreaza neasumarii responsabilitatii pentru fapta comisa. Pe de alta parte, cuvintele auzite sunt atat de dure incat chiar asumarea unei responsabilitati duble fata de cele facute nu ar fi nici pe departe atat de dureroasa pe cat este confruntarea din partea parintelui sau a altui adult pentru minorul delict.

De curand, am trecut prin niste stari si probleme in care Dumnezeu mi-a deschis ochii si mi-am dat seama ca nu am prioritatile intr-o ordine dupa voia lui Dumnezeu; mi-am dat seama ca trecem prin viata fara sa ne dorim sa avem mai multa dragoste pentru cei dragi. Uitam ca si ei si noi suntem muritori, ne obisnuim cu ei si uitam sa-i iubim. Dumnezeu nu e ca noi. El se indura si mantuieste, chiar si cand noi nu suntem credinciosi si nu il facem cunoscut cu dragoste si intelepciune, cand doar tinem predici si nu ne gandim la sufletul omului, la ce simte acesta. Numai Dumnezeu stie sa se apropie de sufletul omului, noi suntem amatori la asta.