Interviu cu Dr. Radu Gheorghita
Partea a treia

Perioada de formare

DM – In spiritualitatea evanghelica, momentul intalnirii personale cu Dumnezeu, respectiv al convertirii, joaca un rol esential. Te rog sa ne povestesti cum te-ai intalnit tu cu Cristos.

RG – Intalnirea mea cu Cristos a fost mai degraba una surprinzatoare si neasteptata. Desigur, crescand intr-o familie de credinciosi baptisti, am avut de mic copil contact cu viata bisericii si cu tot ceea ce tine de ea. Binecuvantarile care decurg de aici sunt enorme, chiar daca de cele mai multe ori ele sunt intelese si apreciate nu atat pe parcurs cat privind in retrospectiva. A creste insa intr-o familie cu pedigri evanghelic presupune o serie de riscuri, niciunul mai mare decat pericolul de a crede ca a fi un urmas al lui Cristos este un proces automat, o data ce parintii si bunicii sunt credinciosi. Asa credeam si eu pana pe la varsta de saisprezece ani, cand am stat fata in fata cu primul meu moment al adevarului.

Afara ninge si e iarasi iarna. Totusi, in Israel, in acest anotimp nu ninge aproape deloc. Cu cativa ani in urma, majoritatea ziarelor europene publicau pe prima pagina imagini cu Ierusalimul inzapezit. Dupa multi ani, ninsese iar in Ierusalim. Costumele de culoare inchisa ale evreilor ultraortodocsi care se plimbau pe Ben Yehuda sau prin Mea Sharim contrastau puternic cu albul zapezii cazute din abundenta. Bucuria de pe fetele lor spunea mult mai mult decat faptul ca nu mai vazusera zapada de cativa ani. Si mai straniu aratau zidurile orasului vechi purtand povara unor secole de istorie dar si a unui strat proaspat de zapada. 

Metafora iernii sau a zapezii este asociata uneori in Vechiul Testament cu bucuria izbavirii si a restaurarii. „Cand a imprastiat Cel Atotputernic pe imparati in tara, parca ningea in Talmon”. (Psalmul 68:14) Interventia miraculoasa a lui Dumnezeu in istoria Israelului aduce in sufletul psalmistului acea bucurie ascunsa a primei zapezi. Sau poate dorul dupa zapezile de altadata, poate nostalgia dupa zapada si frumusetea Libanului din imaginatia profetica: „Paraseste zapada Libanului stanca ogoarelor? (Ieremia 18:14).

Cei care ma cunosc stiu probabil ca am o preocupare speciala pentru ideea de biserica si comuniune. Sunt convins ca biserica trebuie sa fie un cadru al comuniunii reale, ca trebuie sa fie o comunitate autentica, si nu doar un loc de intalnire duminica si miercurea. Am impresia extrem de pregnanta ca biserica a devenit mai degraba un loc in care ne intalnim doar ca sa ne inchinam lui Dumnezeu si sa invatam despre El. Nimic rau in asta, insa in acest fel totul se reduce la noi si Dumnezeu. Rareori folosim termenul de biserica in sensul de trup, adica de unitate fiintiala, preferand sensuri geografice si organizatorice (vezi Biserica x nr. y din z). Una din cauzele acestei paradigme este individualismul pe care l-am mostenit de la modernism si incapacitatea de-a gandi credinta in termenii comuniunii, a bisericii ca trup. De aceea ne si punem uneori intrebari stupide de genul: "Daca am o relatie personala cu Domnul Isus, dar nu fac parte dintr-o biserica locala, sunt eu mantuit?"

"Daca nu mai incape discutie cu privire la drepturile spiritului feminin, nu suntem inca bine lamuriti asupra naturii lui", spunea Constantin Noica intr-una din convorbirile sale radiofonice. Este remarcabila folosirea cuvintelor: "drepturile spiritului feminin", care nu ofera spatiu unei interpretari feministe, exprimata prin "drepturile femeii". Se presupune, astfel, ca ea este parte activa in viata sociala, poate munci cot la cot cu barbatul, dar stradania de a se impune in cultura este prea putin rasplatita. Sa insemne asta, oare, ca femeia ar trebui sa isi ceara aceste drepturi?